„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 2 februarie 2013

Tema lunii februarie: moina



          Căutînd poeme care să ilustreze tema pentru luna februarie, n-am găsit în toată bibliografia pe suport digital (care-mi permite o consultare rapidă cu funcţia find) decît trei poeme care să cuprindă cuvîntul moină. Cezar am mai găsit patru în arhiva concursului săptămînal. Se pare că este un cuvînt (şi un kigo de iarnă) care nu a atras prea mulţi autori.

          Cuvîntul are două sensuri. Primul este acela de înmuiere a vremii după îngheţ, de timp mai cald, umed şi ceţos. Cu variantele moiște, moișteală, moiștină, moleșniță, moloșag – toate menţinînd legătură etimologică cu moale. Al doilea se referă la un teren agricol nelucrat, lăsat în pîrloagă şi, prin extensie, poate fi sinonim cu ogor. Poemele găsite folosesc doar primul sens.

          Două dintre poeme se centrează pe efectele hilare sau relevante ale dezgheţului care fac ca omului de zăpadă (să) i se scurg(ă) ochii (Frățilă Genovel-Florentin) sau încet încet (topindu-se gheaţa, să) reapar(ă) numele (scrise dar acoperite de gheaţă de) pe cruci (Cezar-Florin Ciobîcă). Alte două constată efectele neplăcute ale dezgheţului: moina și zloata (fac) strada mohorâtă (Victoria Chițoveanu) sau fac ca Boboteaza (să) treacă întinată (Corina Ion), lipsită deci de cadrul natural specific: ger şi omăt. În fine, un altul remarcă faptul că moina este mereu un prilej ca vrăbiile (să) prind(ă) iarăşi chef de sfadă (Corneliu Traian Atanasiu).

          Cel mai bun mi s-a părut însă poemul:

Singur pe drumuri –
o moină câteodată
însoţitoare

Şerban Codrin

pentru delicateţea şi discreţia lui. Deşi pare să deplîngă pe cel singur pe drumuri, formularea nu cochetează cu vreo asumare personală a vicisitudinii şi lasă la latitudinea cititorului să decidă dacă e vorba de cineva rămas pe drumuri sau de un personaj cu vocaţia hoinărelii şi a rătăcirii. La urma urmei, poemul trimite, în plan secund, la un destin, poate al tuturor, deşi prea puţini sînt dispuşi să-l ia voluntar pe seama lor.

          Mai important este însă faptul că, în partea a doua a poemului, singurătatea se dovedeşte o condiţie sine qua non pentru a realiza însoţirea. Trăindu-şi viaţa pe drum(uri), hoinarul găseşte mereu tovărăşie şi în necaz, şi – cîteodată - în bucurie. Cum spune Blaga, mai personalizat şi mai puţin discret: “Am ispăşit / cu suferinţi o mie – / am ispăşit / cu cîte-o bucurie!”

          Moina (însoţitoare) ne apare doar ca un scurt puseu de cruţare din curgerea capricioasă şi indiferentă a vremii care trece. Folosind un cuvînt fără accente exultante, autorul reuşeşte să pună o surdină fericirii trăită decent, fără a fi exhibată. E ca şi cum ar lua chiar pilda moinei neştiutoare care, în alt poem al său, nu alege între lucruri şi fiinţe pe care să-l aline:

printre mărăcini
moină umezeşte-un fir
de aţă verde

Niciun comentariu: