„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 24 octombrie 2012

Comentarii la concursul lunii octombrie 2012


        Care au fost trăsăturile nucii sau ale nucului care au animat căutările concurenţilor?  La nucă au fost remarcate: coaja (verde sau amară), cojile de nucă (cu amintirea lor punitivă), miezul de nucă şi nuca seacă, parfumul (de iod al nucilor verzi), ridurile cojii şi circumvoluţiunile miezului, dimensiunea (cît gutuia, cît aluna), căderea şi zgomotul ei. Nucul a atras prin: maiestate (singuratică), bătrîneţe, umbră, lumina frunzelor; au fost remarcate nucul desfrunzit, scoarţa plouată sau nucetul. Cel mai adesea nuca/nucul au fost puse în relaţie cu veveriţa, gaiţa, ciorile, bruma, palmele negre, bătaia şi culesul.

nucul desfrunzit –
printre crengi doar stelele
bătute de vânt

Virginia Popescu

Există în poem o subtilitate care ne încîntă şi care poate fi descrisă şi articulată aşa: pierderea frunzelor este compensată de apariţia stelelor în coroana totdeauna amplă şi bine rotunjită a nucului şi, pentru ca susurul frunzelor să nu se piardă fără rest, ascultătorul atent poate surprinde în licărirea rece a stelelor bătute de vînt muzica sferelor.

aniversare...
bătrânei îi bat în geam
numai nucile

Cezar Florin Ciobîcă

A bate-n geam nu este confiscat de elementara ciocnire a unor corpuri de sticla ferestrei. Bătaia în geam este dintotdeauna şi semnul cu care cineva îşi face semnalată prezenţa. Şi, atunci cînd e vorba de o aniversare, ciocăniturile pot însemna musafirii aşteptaţi cu nerăbdare. Şi dacă în geam mai  bat doar nucile, bătrîna mai tresare totuşi la fiecare bătaie aşteptînd neaşteptatul.

viorile toamnei -
din când în când o nucă
bate tempoul

Cristina Oprea
                                               
Deşi este o metaforă, viorile toamnei împleteşte sugestia sonoră a vîntului vibrînd prin crengile goale cu aceea a culorilor viorii ale frunzelor moarte şi ale negurilor anotimpului. Ca să nu mai pomenim de culoarea vioriu-maronie a instrumentului muzical al cărui nume se pare că derivă etimologic din latinul viola (violetă). Partea doua a poemului dezvăluie şi ascunde totodată aritmia, suita de sincope a toamnei. Este ritmul specific al toamnei căderea (în engleză toamna se numeşte fall – cădere), tempoul sacadat, cînd precipitat, cînd alert, controlat de vînt.

pe coji de nucă -
un copil într-un ungher
al memoriei

Dan Iulian

Nu ştiu dacă mai sînt în viaţa copiii din vremurile în care pedeapsa era atît de drastică, de comună şi de frecventă, fără ca cineva să-i testeze efectele realmente corective. Memoria colectivă păstrează însă simbolul viu şi extrem de expresiv al umilitoarelor coji de nucă.

drumul spre şcoală –
un copil caută nuci
sub frunze moarte

Letiţia Iubu

Cu un pic de vioiciune, copilul din noi va resimţi mereu farmecul acelui drum care avea gratificaţiile lui neîndoielnice. Dar nu căutăm oare şi acum sub frunzele moarte ale timpului (care s-a adunat în vrafuri) acele nuci în care e închisă lumea de basm a copillăriei?

clipă de taină –
o nucă prăbuşită
rupe  tăcerea

Speranţa Rubin

Taina nu este aceea a tăcerii ci a ruperii ei. Emoţia şi tresărirea sînt acelea ale zgomotului neaşteptat al prăbuşirii. Evenimentul, notat ca unul catastrofal şi nu ca o banală cădere, mărturiseşte că toamna revelată în reveria tăcerii are un tîlc mai profund şi mai brutal. Că visul tomnatic este întrerupt de frisoane.

la cules de nuci -
împreună cu mama
doar în gândul meu

Ana Urma

Un model de glisare fără cea mai mică poticnire spre un rezultat cu totul neaşteptat. Fiecare din primele două versuri este doar o pistă (nu doar falsă ci oarecum insignifiantă) părăsită pe nesimţite pentru a ajunge la un final care, şi el, este eliptic: mama care nu mai e. Alunecarea este de o delicateţe şi de o surpriză fără margini. Aş asemăna-o, pentru surpriza ei, cu  cîteva versuri ale lui Blaga din La mînăstire: Într-un tîrziu, o fată. Stele care cad / sau poate-un vînt de toamn-ar şti să spună / c-a fost frumoasă fata mai demult. / Zice: "Să ţii o liturghie, stareţ sfînt". // "Pentru cine?" // "Pentru - gîndul meu." // Luna s-a-ngrădit c-un curcubeu. Gîndul acela care nu e verbalizat, care sublimează fiinţa absentă şi e un fel de rezonanţă perpetuă a bolţilor sufletului.

coji de nucă -
un melc fără cochilie
şi-alege una

Cristina Ailoaei

Imaginaţia nu e prohibită în haiku. O imagine reală poate fi foarte bine doar una verosimilă. Şi un pic de empatie copilărească faţă de melcii fără casă (limax) te poate face să vezi în cojile de nucă nu atît o culme a asprimii represive ci o nesperată oportunitate pentru fiinţele fără casă în toamnă.

mici şi bere la
festivalul nucilor –
miez tot mai puţin

Grigore Chitul

Poemul ia în răspăr proliferarea festivismelor fără miez şi degradarea sărbătorii. Nu ştiu dacă există într-adevăr un festival al nucilor, dar  oricînd este posibil. Pentru poemul de faţă însă el înlesneşte un joc de cuvinte fecund. Fişa şi desfăşurătorul evenimentelor se potriveşte cu rostul lor ca nuca-n perete, micii şi berea inundă otova toate improvizaţiile fără har, iar miezul (conţinutul autentic, esenţa sărbătorească) e tot mai greu de găsit. Coji poleite multe, miez ioc.  

copilul plângând -
bunicul bate nucul
din curtea casei

Constantin Stroe

Poemul de mai sus devoalează emoţia, spunînd pe şleau cum interpretează copilul gestul bunicului. E un mod persuasiv de a ne induce emoţia care scade valoarea unui haiku. Mi se pare de departe mai bună abordarea aceleiaşi scene în poemul de mai jos, unde emoţia nu este specificată, rămîne în starea de uluială şi nedumerire surprinsă de imaginea ochi mari, iar decriptarea gestului este şi ea în ton cu înţelesul copilăresc - să fie cuminți.

ochi mari de copii –
tata bate nucile
să fie cuminți

Petru-Ioan Gârda

nucul desfrunzit
din grădina secretă -
portiţa de negăsit

Maria Sasu

Aparent, dacă nu simţim aluziile textului, poemul pare plat şi fără volum. Grădina secretă este însă aceea ale cărei taine copilăreşti nu s-au pierdut de tot şi, chiar dacă acum nucul este desfrunzit, portiţa (de negăsit pe moment) merită să fie căutată. Portiţa (din text) este o micuţă capcană, ea mărturiseşte regretul şi nostalgia, dar, sub această formă descurajată şi delăsătoare, îndeamnă totuşi la insistenţă.

circumvoluţii -
pe cartea de algebră
miezul de nucă

Doina Bogdan Wurm

O viziune deloc nelalocul ei, pentru multă lume aspectul miezului de nucă este asemănător cu acela al encefalului. Două emisfere ale miezului de nucă pe cartea de algebră sînt o imagine deosebit de sugestivă. Unde sînt puse oare mai mult la lucru, mai solicitate şi mai îmbogăţite circumvoluţiunile decît în efortul pe care-l face mintea mînuind abstracţiile algebrice! Similitudinea întîmplătoare (şi aproape neverosimilă) a înfăţisării celor două se îmblînzeşte însă dacă miezul de nucă este savurat într-o mică pauză dintre două reprize de exerciţii. Şi poate contemplat pentru ciudăţenia lui.

în palmă nuca –
bunica la oglindă
netezind un rid

Maria Doina Leonte

Al cui rid îl netezeşte bunica? Evident, al nucii. Neîndoielnic, fără nicio izbîndă, căci ridul înlemnit nu cedează, nu se lasă nivelat. De ce la oglindă? Ghiciţi voi. Oricum, trebuie să remarcaţi discreţia lui netezind care-l maschează pe mîngîind.

Niciun comentariu: