Mirosuri şi mireseme

Mirosuri şi mireseme

Pentru simţirea umană, starea gazoasă a materiei rămîne plină de mister. Tot ce e corp solid este vizibil şi palpabil, divizibil dar stabil ca formă; lichidele se află şi ele la vedere şi, chiar dacă nu sînt bine conturate şi stabile într-o formă durabilă, iau forma recipientelor în care rămîn sau curg o vreme. Şi unora, şi altora le poţi simţi consistenţa, greutatea, culoarea, ponderea – prezenţa fizică.

Aerul însă, reprezentantul simbolic al materiei în stare gazoasă, este pentru simţuri mai degrabă ceva inexistent. Invizibil şi transparent, impalpabil şi inconsistent, este mai curînd un semn al unei misterioase dispariţii. Evaporarea lichidelor, dizolvarea sau sublimarea corpurilor solide sînt lucruri de neînţeles pentru simţuri, dispariţii din orizontul acelor simţuri – văzul şi pipăitul - care ne dau certitudinea existenţei. Diafan şi gingaş, vaporos şi aerian este doar ceea ce are realitatea secundă a visului.

Acceptăm mai mult teoretic că aerul există. Ştim asta de la şcoală. Sîntem, cel puţin astăzi cînd cunoştinţele meteo sînt reiterate zilnic în buletine ale vremii, convinşi de ponderea decisivă a atmosferei, învelişul subţire, fragil şi extrem de capricios al Terrei, în evoluţia zilnică a climatului în care trăim.

Nu simţim însă nici măcar că aerul ne apasă cu o greutate de 20 kg pe centimetru pătrat (nu mai verific, parcă aşa am învăţat). Unii poate sînt dependenţi de presiunea barică, dar fenomenul este atît de ciudat şi de mediat prin umori încît îl punem în legătură cu aerul tot prin acrobaţii abstracte şi speculative. Simţim aerul doar atunci cînd se mişcă, adie, bate, suflă, se vîntură. Atunci cînd vedem arătările şi fantasmele în necontenită prefacere pe care le închipuite vaporii de apă mai difuzi sau mai concentraţi în atmosferă. Vedem întruchipările lui nestatornice în nori şi în ceţuri. Mai abitir ni se arată doar atunci cînd, neaşteptat, se precipită în ploaie, burniţă, ninsoare. Îl simţim însă, cu toată fiinţa şi spaima noastră, atunci cînd brusc ne lipseşte şi ne sufocăm.

Într-un mod şi mai subtil, şi mai tainic simţim însă aerul ca vehicul, ca mediu de propagare al unor, la fel de misterioase, emanaţii. Atunci nările noastre avide intră în alertă, încep să palpite, respiraţia se precipită, se modulează şi se concentrează pe infimele urme amestecate în aerul inspirat pentru a identifica acea prezenţă absentă şi, dacă se poate, pentru a încearcă să surprindă direcţia din care a venit spre noi acea veste suavă, pe cît de incitantă, tot pe atît de inconsistentă. Vedem şi auzim de la distanţă şi, de obicei, putem identifica şi urmări lucrurile care se mişcă şi se apropie sau îndepărtează de noi. Mirosul este însă un simţ al incertitudinii, simţim doar o dîră care se pierde şi revine, o părere care cere confirmarea, o urmă a ceva ce pare să fi fost şi ar mai putea să fie pe undeva dar nu ni se arată decît ca ceea ce e ascuns.

Haiku-ul nu poate fi indiferent la un asemenea element de recuzită. Mirosul de sau mireasma a ceva este totdeauna provocator: se risipeşte (se împrăştie, se vîntură, se iroseşte) sau e persistent, stăruie şi impregnează lucrurile, se insinuează sau ne urmăreşte, umple spaţiile.

Mirosul este în primul rînd un substitut al lucrului pe care-l evocă, avînd subtilitatea de a se strecura în locul unde lucrul real nu poate pătrunde:

cazarmă -

la geamul recrutului

mireasmă de fân

Dumitru Ene-Zărneşti

În cazarmă, loc al recluziunii neconsimţite, mireasma de fîn, învingînd orice oprelişti, îi umple recrutului plămînii cu un dor nestăvilit de libertate. Este în această penetranţă prin zidurile izolării o compensaţie a tuturor servituţilor dar şi multă nostalgie.

        Aceeaşi compensaţie, de data asta în cazul celor rămaşi singuri, părăsiţi de ceilalţi, o realizează cu brio alte miresme mereu de neoprit.

oaspe de vază –

mireasma de liliac

vine la cină

Vasile Moldovan

uitată-n azil...

doar miresmele de tei

vin în vizită  

Cezar Florin Ciobîcă

În primul poem, titulatura oaspe de vază pare să ascundă printr-o elipsă absenţa altor, oricăror oaspeţi, în timp ce în al doilea abandonarea şi precaritatea celui ce aşteaptă sînt devoalate. Oricum, vizitele sînt cu siguranţă onorante şi onorate de cei vizitaţi.

        Subtilă şi de nestăvilit, mireasma tinde să umple locurile şi să le împlinească lipsurile şi golurile:

cer fără stele –

mireasma florilor de tei

umple tot golul

Magdalena Dale

stele, greieri

şi miros de fân cosit:

drum de seară

Radu Patrichi

să le ofere acea plenitudine care se insinuează pe nesimţite şi în suflet. Oricum, crepusculul, noaptea, întunericul par să fie circumstanţe care favorizează receptarea superlativă a miresmelor (poate că ele sînt purtătoarele subtile, peste gard, şi a altor mesaje fără de cuvinte):

întuneric -

din curtea vecină

mireasma de trandafir

Sonia Cristina Coman

        Desăvîrşirea – aşa-i firea omului – trezeşte însă şi gînduri mai puţin ortodoxe cu privire la irosirea miresmei sau la efectele ei paradoxale.

regina nopţii

mireasmă risipită

doar pentru greieri

Emilia Dumitrescu

de atâta mireasmă

mă trezesc foşnind;

iarba cosită

Gabriela Abăluţă

Pare că mireasma risipită e prea mult omului sau de-a dreptul nemeritată pentru firea lui frivolă, o asemenea mireasmă regală se cuvine mai degrabă greierilor sau că, inspirînd-o cu nesaţ şi aspirînd prea mult, te poţi trezi deodată preschimbat în iarbă cosită...

        La limită, se întîmplă şi fenomene paradoxale, mirosul, solicitat peste măsură, nu mai face faţă şi trece brusc şi halucinat în registru sonor:

miros de iarbă -

singurul sunet în zori

deasupra stepei

Şerban Codrin

Vuietul muntelui

în toamnă –

miros de ferigi uscate

Dan Doman

sau chiar în nălucire vizuală:

smulgînd un morcov –

deodată mirosul mov

al pămîntului

Şerban Codrin

        De obicei însă, ca în cunoscuta poveste a madlenei lui Proust, miresmele, poate tocmai pentru subtila lor penetranţă, recheamă în minte şi-n suflet trecutul. Sau invers, trecutul se iveşte brusc în toată splendoarea atmosferei sale doar impregnat de mireasma unică şi suverană de atunci:

privesc poze vechi

în cerdacul bunicii –

miros de muşcate

Florina Dobrescu

fotografii vechi

mirosul gutuilor

umple odaia

Gabriela Abăluţă 

crâng adormit -

doar mireasma salcâmului

ne urmăreşte

Ana-Olimpia Sima

Alteori o mireasmă este tot ce se mai păstrează din savoarea a ceea ce a fost. Pentru cei ce trăiesc în precaritate şi asta poate fi însă un dar:

în traista cerşetorului

miresme de cozonac -

câtă bucurie!

Marc Orheianu

        Căci o mireasmă prea puternică şi insistentă de poate rătăci de-a dreptul:

mirosul fânului -

caut pe hartă locul

unde mă aflu

Valentin Busuioc

iar miresmele proaspete ale stihiilor la lucru te pot face să înţelegi misterul vieţii şi al morţii, auzind cum iarba creşte:

miros de ploaie –

printre lespezi plesnite

asaltul ierbii

Ana Marinoiu