„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

marți, 24 aprilie 2012

Trei haiku-uri abia comentate


        Sînt versuri care-ţi rămîn imprimate în memorie ca un fel de peceţi ale destinului. Memorabile pentru că le-ai întîlnit într-un moment în care te-au marcat pentru totdeauna, devenind un crez, un fel de deviză a fiinţei tale. Scoarţa s-a ales în acea clipă cu un creţ în plus, ireversibil.

        Trei dintre ele sună aşa: robit(ă) ispitelor mele / pun lauri de lacrimi / pe fruntea uscatelor stele. Autoarea este Anais Nersesian, un nume puţin cunoscut, poetă română de origine armeană. Ceea ce m-a fulgerat atunci cînd am citit versurile a fost acel adevăr organic, viu, plin de sevă, care reuşeşte să transfere toată epopeea apei care circulă în atmosferă pentru a face posibilă viaţa într-o alegorie cosmică a duhului.

Mi s-a părut o condensată definiţie lirică a prestaţiei existenţiale în lumea sublunară. O descătuşare a energiei pasionale, care, odată cu gloria de a iubi fără măsură, îşi cucereşte binemeritata pedeapsă a lacrimii. Şi poate mărturisi cu mîna pe inimă, la fel cu Blaga, la judecata de pe urmă:

Am ispăşit
cu suferinţi - o mie.
Am ispăşit
cu cite-o bucurie.

Distante, intangibile, geroase, stelele strălucesc suveran pe firmamentul moralităţii, aşteptînd cu nedisimulată aroganţă omagiul nostru. Din înălţimea incoruptibilităţii lor ne veghează şi ne călăuzesc vieţile robite ispitelor de jos, pămîntene.

Tentaţii nedemn-păcătoase, seve ale aventurii, ale încercărilor şi căutărilor, ispitele sînt totuşi substanţa vieţilor noastre. Şi dacă, într-o perspectivă defetistă, toată strădania noastră pare a fi compromisă, grevată unui potop de lacrimi penitente, plîngîndu-ne starea de neputinţă şi neajutorare, într-o alta, eroic recuperatoare, ea îşi regăseşte doar astfel rostul revigorarînd şi împrospătînd, revitalizînd stelele pîndite de uscăciune, de sterilitate şi veştejire.

Laurii înlăcrimaţi nu onorează însă doar virtutea stelelor, ci sînt de-a dreptul nutritivi, tonifianţi (hrănesc cu ea – cu lacrima, spune tot Blaga – nu ştiu ce firavă stea), le salvează de o gloriolă neînduplecată şi anemică – inumană. Şi le umanizează prin aportul de energie vitală al îndrăznelilor umane. Le readuc sîngele-n obraji. Le îmbujorează – le ruşinează şi le însănătoşesc.

*

        Fără versurile de mai sus, poemul Marcelei Ignătescu nu mi s-ar fi părut atît de intim de la prima citire:

clipesc de sete -
cumpăna scoate apa
s-o dea stelelor

Iată cît de firesc se petrec minunile de toate zilele. Şi cît de simplu este metabolismul acestui organism de duh atît de bine cumpănit. Sugestia, aproape imposibil de ratat, este că activitatea umană care-şi merită numele adapă mereu stelele. Care nu uită niciodată să ne facă complice cu ochiul.

*

cu haina pe braţ -
şi pajiştea-şi descheie
păpădiile

        Cu haina pe braţ este un gest de eliberare primăvăratec, de recunoaştere a faptului că vremea ţi-a luat-o un pic înainte. Că prudenţa excesivă te-a făcut să te îmbraci încă prea gros. Într-un fel însă, el reiterează gestul mitic al Babei Dochia care-şi leapădă cojoacele.

        Odată scoasă haina, din lejeritatea atitudinii emană toată atmosfera efervescentă a anotimpului. Primăvara contaminează totul şi solicită consimţirea. Gestul pe care-l face fiecare persoană capătă, fără accentele emfatice ale popii din Rudeni, ceva din alura unui simbol al descătuşării:

Şi cu plosca ridicată,
Zugrăvit pe cerul gol,
Popa capătă deodată
Măreţie de simbol.

        Pare normal ca lucrurile din jur să devină ecoul, să ţină isonul, să împărtăşească aceeaşi stare euforică. Descheierea nasturilor este unanimă. Şi ce pot fi oare păpădiile galbene care au năpădit iarba decît bumbii pe care pămîntul şi i-a scos din cheutori ca să se expună mai bine soarelui?

*

        Căderea petalelor te ispiteşte să cazi în păcatul suficienţei şi al platitudinii metaforice. Şi care este el pentru tot ce cade de sus? Totul se cerne. Abia atunci faci efortul de a scăpa de banalitatea asociaţiei. Ţi-aduci aminte că, de curînd, cineva a profitat de locul comun acuzînd de abundenţa zăpezii o sită (cerească) decalibrată.

        Dar, pînă una-alta, îţi vine-n minte ciurul de mălai, unde ciurul împrumutat sau înapoiat este o unitate de măsură. Şi de aici la ciurul de mălai pe care ar fi fost luaţi copiii neascultători de la ţigani nu-i distanţă mare cînd mintea asociază sprinţar.

        A necăji tandru copiii e o obişnuinţă a adulţilor şi amintirea faptului că s-ar putea să fie doar cumpăraţi pe nimica toată este destul de neplăcută. Dar la ce ar fi buni bunicii dacă nu să-mpace copilul bosumflat. Şi, dacă tot e primăvară, ce poate închipui bunica, inspirată de căderea petalelor, ca să mai ostoiască supărarea nepoatei:

buna-nfloreşte:
pe tine au dat doar un
ciur de petale

Niciun comentariu: