Două comentarii

Covata crăpată

sub streaşină -

covata crăpată

plină cu soare

Iulian Dămăcuş

        4-6-5, schema silabică neglijată compromiţător sau luată-n răspăr? Dar poţi vorbi oare cu suficientă credibilitate de o covată crăpată cu manşetele scrobite şi încheiat la toţi nasturii?

        Mai degrabă trebuie să o faci condus de exigenţa unei valori ca shibusa, o valoare estetică (şi nu numai estetică pentru că valorile japoneze acoperă simultan mai multe domenii ale vieţii şi culturii) la care, de obicei, se face apel mai rar cînd e vorba de haiku. Dar ea se potriveşte de minune poemului de mai sus, scris cu un desăvîrşit bun gust astringent, care ne aduce totuşi în faţă liniştea, calmul şi frumuseţea sobrietăţii.

Forma brută, abia finisată a covatei, simplitatea ei şi deteriorarea prin învechire manifestă calităţi care se potrivesc mai curînd spiritului, precum austeritatea şi învoirea cu efemeritatea şi precaritatea celor ce sînt. Rafinamentul caracteristic acestei valori, este tocmai această ciudată întrepătrundere a contrastelor, această topire într-un singur aliaj a imperfecţiunii şi a delicateţii.

Covata crăpată nu se pune pe sine în valoare, nu-şi afirmă ostentativ vreunul din atribute. În umilinţa şi discreţia ei, ea se oferă doar, prin oglinda picului de apă scursă de pe streaşină, pe care încă îl mai poate păstra, celebrării soarelui.

Scena-n sine este ancestrală: existenţa permanentă sub streaşină,  recurgînd la recipiente uzate şi hîrbuite,  dezafectate de la utilităţile lor primare, a cîteva captări de apă din resursele cereşti este un obicei care face farmecul vechii gospodării ţărăneşti. Şi, aşa imperfectă, crăpată şi paradită, covata e integrată armonic în micul univers cvasiperfect al econimiei săteşti care, iată, înglobează prin intermediul ei şi soarele. Covata, cu minimă utilitate practică acum, este plină de rosturi cosmice: cît nu pierde toată apa prin crăpături, ea păstrează, oglindit cu infinită delicateţe, şi soarele.

        Nu ştiu de ce îmi vine să citez cîteva versuri ale lui Sorescu: "Noi, Ion şi Ioana, / Cu puterile noastre / Am durat acest sfînt / Copil / Întru veşnica pomenire / A acestui soare / Şi-a acestui pămînt."

        Poate ştiţi voi!

 

Fumul grădinilor

grădini fumegând -
pipa bunului culcuş
pentru păianjeni

Marcela Ignătescu

        Nimic mai inconsistent decît fumul. Şi nimic mai incitant pentru închipuirea noastră. Contemplînd fumul îţi vin în minte şi-ţi răscolesc sufletul cele mai tulburătoare asociaţii. În fumul cu forme schimbătoare şi lesne pieritoare este parcă o întreagă lume de poveşti abia înfiripate ca să se risipească iar. Poate că expresia consacrată de multă vreme viaţa e vis ar căpăta mai multă substanţă (a inconsistenţei) spunînd: viaţa-i doar un fum. Un fum în care viaţa şi moartea par să se împletească şi să se despletească într-o necontenită prefacere.

        Cînd fumegă grădinile e semn că viaţa se-nnoieşte. “În azur se simt întoarceri. / Vînăt fum de vreascuri ude / S-a întins în tot oraşul.”* În aroma înţepătoare a ultimelor frunze arse, speranţa se condimentează însă cu regrete. În fumul învierii se insinuează un firicel din fumul, doar închipuit acum, al pipei bunicului. Viaţa lui  este acum doar fum din fumul pe care l-a rispit în văzduhul atît de primitor.

        În contrast cu fumul grădinilor, pipa bunului a devenit culcuş pentru păianjeni şi nu-şi mai adăuga mireasma inconfundbilă în concertul primăvăratec. Din pipa lui stinsă de-o vreme şi din culcuşul păianjenilor poate încolţi totuşi sămînţa unui poem. Şi, pentru că e primăvară:

Fiece sămînţă-nalţă

De pe un mormînt o piatră.

Suferinţa are-un cîntec

Şi nădejdea are-o vatră.*

____

*versurile citate sînt din poezia  Întoarcere a lui Lucian Blaga