„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 20 august 2011

Cutia viorii


Corneliu Traian Atanasiu


În septembrie 2009, pe blogul Un haiku pe zi, propuneam celor dornici să participe la un exerciţiu prin care să înţeleagă mai bine structura unui haiku să completeze versul lipsă dintr-un haiku dat. Pentru cei care nu făceau această completare doar de mîntuială, găsirea unui vers potrivit reprezenta un efort de înţelegere a intenţiei poemului şi a modului său de articulare.


Puţine completări erau realmente valoroase, dar uneori se nimerea cîte una care concura cu originalul. Propusesem un poem al meu, care suna aşa:


amiază sub nuc –

în plictisul verii o

muscă bâzâind


Versul boldit fiind lipsă, trebuia găsit un substitut.


Vara, sub nuc – ce imagine mai aproape de desăvîrşirea unei linişti paradisiace?! Şi, prin contrast, ce poate fi mai sîcîitor decît insistenţa supărătoare a unei muşte nesuferite? Dar oare plictisul ar mai fi atît de savuros fără acest bîzîit care dă consistenţă tăcerii? Mai ales acum, cînd totul este doar amintire!


Completarea Anişoarei Iordache,


amiază sub nuc –

în cutia viorii

musca bâzâind


mi s-a părut uluitoare. În primul rînd, pentru că evita în mod discret plictisul care, dintr-un scrupul firesc pentru haiku, n-ar fi trebuit numit ci doar sugerat. În al doilea rînd, pentru că reuşea o hiperbolizare a bîzîitului ataşîndu-i o neaşteptată cutie de rezonanţă. În al treilea rînd, pentru că aducea acea notă de umor delicat pe care-l cultivă haiku-ul punînd în opoziţie eleganţa şi graţia unui instrument muzical cu prestaţia unei insecte sîcîitoare.


*


Solicitînd poeme cu greieri pentru un număr special al revistei RO KU cu această temă, am primit de la Anişoara poemul


Apus -
tăcere delirantă:
în cutia viorii un greier


care mi-a adus aminte de versul de demult. Tăcerea delirantă compromite poemul, dar plasarea greierului în cutia viorii face toţi banii. Pornind de la această sugestie, încerc:


citind un haiku –

în cutia viorii

stăpîn greierul


Chiar dacă pare puţin didactic şi poate fi citit ca un fel de definire intuitivă a lirismului obiectiv, poemul surprinde acea calitate esenţială a haiku-ului: faptul că poemul în ansamblu se constituie într-o cutie de rezonanţă care intensifică şi dă culoare unuia dintre elementele sale. Acela mai apt să reverbereze pentru a crea o atmosferă plină de ecouri simbolice. În cazul de faţă, greierul ia-n stăpînire cutia de rezonanţă a viorii şi amplifică sugestiile şi aluziile estivale, situîndu-ne în climatul inconfundabil al unei veri fără sfîrşit.


Este ceea ce remarcă Hasegawa Kai, vorbind despre kigo: “A doua lui funcţiune este aceea de a introduce în haiku o lume în expansiune. Toate cuvintele sînt produse ale imaginaţiei, dar kigo-urile, în particular, sînt forme cristalizate ale imaginaţiei. Sîntem capabili, de pildă, să cutreierăm liberi prin universul conţinut înlăuntrul kigo-ului hana (floare, în special de cireş).”


*


Kigo-ul în sine nu face însă singur oficiul de a expanda poemul. O observaţie inteligentă a unui fapt cotidian îl poate pune în valoare. Vîntul de toamnă pare un fenomen normal şi neutru pînă ce, dintr-o dată, devine simptomatic pentru evoluţia lucrurilor: stropii fîntînii arteziene nu mai atrag prin jocul lor seducător, prin irizările de curcubeu şi prin răcoarea căutată de-a lungul întregii veri. Simţind un frison în preajma artezienei, trecătorii o ocolesc şi îşi ridică gulerul. Este un refuz, o închidere vinovată şi o frustrare voluntară care dă altă perspectivă şi altă rezonanţă vîntului. Vîntul este aici kigo pentru că apare în plenitudinea efectului să tomnatec, atinge apogeul simbolic al vremii vitrege de toamnă. Se răsteşte, vorba lui Topîrceanu, cu vocea lui tiranică.


Vînt de toamnă –

fîntîna-arteziană

alungă trecătorii


Dan Doman


Iată mai jos un poem parcă făcut să ilustreze ceea ce s-a spus despre lumea în expansiune izvorîtă dintr-un element al haiku-ului:


După înserat,

câmpul plin de greieri...

până la stele


Florică Dan


Amplitudinea neaşteptată a prezenţei greierilor, modul tainic în care ţîrîitul lor umple spaţiul nopţii pînă la stele, nu este nimic mai mult decît ceea ce a simţit oricine i-a ascultat cu adevărat. Spaţiul nopţii este aici cutia de rezonanţă, lumea întreagă – scena pe care evoluează greierii în apoteoză.


Exuberanţa cîmpului cu greieri poate fi însă contrazisă de o trăire contrară. Simbolurile sînt de obicei ambigue şi adesea contrastante. Şi greierul de mai jos ne face să resimţim cu alt fior spaţiul pe care-l umple acum doar cu sonorităţi triste şi timorate.


Suit în amvon –

un greier sporovăind

singurătăţii


Olimpia Brendea-Deşliu


Acelaşi greier (sau altul?) ne vorbeşte însă doar de puterea nemăsurată de a înfiora pur şi simplu noaptea, spaţiul, muntele:


Un singur greier –

până în zori muntele

în rezonanţă


Şerban Codrin


Acest din urmă poem poate încheia scurta incursiune în cutia viorii care trebuie să fie orice haiku bun. Fără rezonanţa care antrenează-n vibraţie spaţii nebănuite şi lucruri aflate la distanţe incomensurabile şi de dimensiuni incomparabile cu minusculul obiect sau fapt declanşator, haiku-ul nu există. Nu mai trebuie adăugat decît că, în mod paradoxal, cutia de rezonanţă este simultan, ca în versurile lui Blaga, şi o surdină:


Strîns ţinută sub surdină -
ca o pîlpîire de lumină
inima tresare.
Şi răspunde-n Ursa Mare.



Niciun comentariu: