„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 7 august 2010

fulgi pe banca de lemn



aşteptând trenul -
fulgii de nea se aşează
pe banca de lemn


Valeria Tamaş


Aşteptînd trenul, o sintagmă care de obicei notează o modalitate, tinde să se preschimbe într-o stare. Fragmentarea poemului îi promulgă autonomia, dar, nefiind un simplu nume (un substantiv) cu ambiţii de închidere conceptuală, sintagma îşi păstrează incompletitudinea, deschiderea, tremurul, aspiraţia către posibile compliniri. Aşa cum este, este plină de aşteptări imprecise care-i creează un halou emoţional, un caier amorf din care nu se pot toarce nicicum notele limpezi ale unei noţiuni.


Cheia poemului rămîne relaţia, e adevărat, puţin confuză, dintre aşteptare şi aşezare. Trenul a precizat oarecum locul, sîntem într-o gară. Gara este un loc al trecerii trenurilor şi al opririi lor, al urcării şi al coborîrii pasagerilor şi, în intervalele mult mai lungi dintre trenuri, al aşteptării. Iar aşteptarea, în ciuda nerăbdării ei, îţi cere, din cînd în cînd, să te mai şi aşezi.


În primă instanţă, neconturîndu-se în niciun fel vreun pasager în aşteptare, rolul lor este preluat de fulgii de nea. Contaminaţi de starea dominantă a oricărei gări, aşteptarea, fulgii de nea se aşează pe banca de lemn. Se aşează răbdători, stau, zăbovesc fără însă să se aştepte la nimic. Se aşează în felul lor – se aştern, se depun, se sedimentează statornic, se liniştesc.


Aşteptînd trenul (poate doar în gînd), ni s-a ivit ocazia de a întîlni neaşteptatul - ninsoarea. Ninsoarea ne învaţă ce înseamnă aşezarea. Poate că-n gară nu e nimeni, poate că trenurile nu mai opresc aici şi gara e demult dezafectată. Şi doar un gînd nostalgic ne-a adus pe un peron pustiu ca să ne minunăm cum se aşează fulgii pe o veche bancă de lemn. Poate că fulgii care se aşează coboară din cerul nostalgiei unde s-au topit trenurile care n-au mai oprit, pe care le-am pierdut, care au tot stat să vină şi n-au mai sosit.


Şi iată-le acum stînd alături de noi, pe banca de lemn. Troienindu-ne.




Niciun comentariu: