„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

joi, 4 martie 2010

Meditaţie asupra timpului



A contempla şi a medita sînt sinonime, dar, ca orice sinonime care se respectă, ele nu sînt absolute şi interferează doar pe o parte din sensurile lor. Ambele indică o activitate mentală focalizată, îndelungată şi profundă.


Contemplarea este îndreptată spre în afară, vizează un lucru sau un eveniment şi angajează de obicei văzul, simţul care se pretează cel mai bine la o examinare stăruitoare, multilaterală şi polivalentă. Şi care, de cele mai multe ori, este însoţită de admiraţie şi emoţie.


Meditaţia este o activitate de sens contrar contemplării, ea este îndreptată spre înăuntru şi vizează imagini interiorizate însoţite de un întreg halou conceptual şi simbolic, ca şi de aura trăirilor pe care acestea le declanşează. Meditaţia sublimează senzorialul şi accentuează cugetarea, reflexia, focalizînd pe conţinuturi îmbogăţite de travaliul mental.


Într-un haiku avem de a face cu ambele activităţi sau dispoziţii. În mai multe etape, eşalonat sau simultan, cu reveniri şi interferări contemplarea lucrurilor, întîmplărilor, scenelor este însoţită de meditaţia asupra reprezentărilor, conceptelor, trăirilor conexate cu primele. De cele mai multe ori însă, cînd poemul este foarte bun, cele două stări se împletesc într-un proces de visare, de reverie, care topeşte totul într-o stare de preaplin sufletesc, de revelaţie existenţială, de elevare spirituală. Iată un asemenea poem :


Ţurţuri picurând –

bătrânul strânge-n palmă

un ceas ruginit


(Eduard Ţară)


Procedînd didactic, tema poemului este meditaţia asupra timpului. Sigur, nu într-un mod discursiv, sentenţios şi enunţiativ. Ci primind provocarea celor două imagini la care ne trimit puţinele cuvinte ale poemului.


Vedem mai întîi ţurţurii picurînd şi mîna oarecum crispată a bătrînului. Apoi, simţim prospeţimea perpetuă a timpului în picurii aritmici care vestesc schimbări, în ţurţurii care se topesc detaşat şi nu ruginesc niciodată, pentru că ei măsoară doar veşnica reîntoarcere a anotimpurilor. Simţim, în ceasul cuprins în palmă, strîngerea de inimă a bătrînului şi timpul care, pentru cel ce trece prin viaţă, deşi egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbuşindu-se în stări de colaps.


Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Nonşalanţa cu care se desprind şi clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să reţină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii.


Ca în orice haiku bun, declanşarea activităţilor de explorare pentru a dibui sensurile poemului o realizează abia ultimul vers – un ceas ruginit. Neîndoielnic, puteam să stăruim în contemplarea acelui ceas de buzunar, transmis din tată-n fiu, pe care bătrînul, cînd îl mîngîie, cînd îşi încleştează degetele pe el. Dar, pentru a trece la actul meditativ, ceasul ruginit trebuie resimţit ca o metaforă a vieţii trecătoare, gata să-i scape bătrînului din mînă. Ruginit, nu atît pentru că ar fi cu adevărat aşa (ceasurile vechi se făceau din materiale inoxidabile ca să reziste secolelor), ci ca să semnifice simbolic perisabilitatea timpului uman. Doar prin această metaforă, acea fisură premeditată în mimetismul imaginii, ni se deschide accesul către orizontul simbolic al poemului.


Care este însă traseul pe care-l urmează cititorul ca să pătrundă înţelesurile poemului şi să se bucure de tîlcurile lui? Rătăcirea. Rătăcirea este o căutare răzleaţă a drumului, a ţintei. Rătăcirea înseamnă a ajunge mereu într-un loc în care nu te aşteptai să te afli. Rătăcirea, în sensul ei figurat de a colinda cu voluptate un tărîm miraculos, este simbolul unui traseu iniţiatic prin care un teritoriu neutru, legat prin reţeaua paşilor celui ce îl străbate, devine ţinut.


Taina unui haiku se mărturiseşte doar celui ce rămîne prizonierul său voluntar şi are răbdarea fără margini a rătăcitorului.




Niciun comentariu: