„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 13 ianuarie 2010

Singurătatea (I)

SINGURĂTATEA


Singurătatea ca trăire poate fi rezultatul izolării vremelnice, a exilului, a contemplării pustietăţii sau a asumării ascetice a sihăstriei. Încerc mai jos să găsesc care sînt modalităţile tehnice prin care ea se face prezentă sau sugerată în poeme scrise la noi. Dar mai întîi, vă voi aduce în faţa ochilor două valori ale culturii japoneze care tutelează modul în care e simţită şi evocată singurătatea în poemele haiku. Cele două valori nu trebuie înţelese doar ca valori estetice, ele sînt valori existenţiale de care se presupune că e pătrunsă fiinţa haijinului.


ÎNSINGURAREA SENINĂ

Prin sabi, sensul iniţial de izolare, singurătate, tristeţe se îmbogăţeşte cu un fel de asumare a însingurării ca modalitate de contemplare a adevărului lumii – un fel de melancolie senină, de compasiune pentru cele trecătoare, simultan cu resimţirea unei anume unităţi şi stabilităţi esenţiale a tuturor lucrurilor.


Pentru Bashō, melancolia lirică ofilită a predecesorilor este recuperată şi convertită în tonus existenţial senin, cognitiv, plin de un blînd umor. Două poeme ale sale, comentate de Manuela Miga, pot ilustra mai bine sensul acestei atitudini:


“sub pomii-nmuguriţi
două sentinele
cu capetele lor albe împreună –

Sub albul florilor care izbucnesc cu noua lor viaţă primăvara, departe, probabil, de locul lor natal, de familiile lor, două sentinele copleşite de ani, bărbaţi care îşi împart de o viaţă solitudinea, stau „împreună”. Albul părului lor se contopeşte cu albul florilor, fiind şi ei o parte din peisaj. Singurătatea lor e discretă, lipsită de patetism, sugerată, paradoxal, de adjectivul împreună.


Transformarea emoţiilor personale – negative adesea, cum ar fi supărarea sau tristeţea, în solitudine trăită în mod impersonal – constituie tema unuia dintre cele mai cunoscute poeme ale lui Bashō, scris în timp ce locuia singur într-un templu, la munte:


m
îhnitul meu suflet –
fă-l să simtă singurătatea
cucule!

Această pasăre (kigo pentru primăvară) pare să fi reuşit să dizolve negativul sentiment personal resimţit ca ceva chinuitor – inerent vieţii umane cotidiene – şi să-l transforme într-unul neutru, impersonal, în care solitudinea este doar o nuanţă. Singurătatea pe care sabi o conţine provine dintr-o contemplare liniştită; ea nu relevă absenţa cuiva, ci doar atmosfera unei naturi impersonale, „obiective”, în care copacii înfloresc, se scutură, îngheaţă, apoi înfloresc din nou, potrivit sorţii lor şi ciclurilor eterne ale naturii. De altfel, esenţa haikai-ului, regula de baza a poeziei în lanţ este schimbarea, bazată pe trăirea plenară a efemerului predicată de buddhism.” (Manuela Miga - Bashō, ultimul înţelept al haikai-ului)


AUSTERITATEA - ASUMAREA PRECARITĂŢII

Wabi este şi ea o categorie estetică a cărei devenire implică o reaşezare şi o convertire pozitivă a conotaţiilor. Starea de fapt – mîhnirea şi întristarea – este scoasă astfel din amorţire pentru a i se pune în valoare valenţele benefice, capacitatea de a fundamenta o viaţă de o demnitate mai profundă. Wabi pune accentul pe un simţ funciar al tristeţii calme (blînde, liniştite) şi pe refuzul strălucirii (preţiozităţii, stridenţei, excesului).


„Vorbind despre sabi, nu putem lăsa deoparte un termen estetic înrudit, sabi, cu care, parţial, se suprapune. Exemple timpurii se afla in Man’yōshū, precum şi în primele antologii imperiale de waka, cuv
întul fiind folosit în general pentru a descrie disperarea iubiţilor despărţiţi. În timp, wabi (wabu = descurajat) evoluează de la conotaţiile negative ale sentimentului exilului similare cu cele sugerate de „tristeţea/patosul lucrurilor” (mono no aware), la conotaţii pozitive ce pot fi aflate în căutările spirituale din pustnicie favorizate de sărăcie şi singurătate, la exaltarea valorilor ascetice şi rustice înnobilate de patina timpului. Amărăciunea sentimentelor lumeşti e înlocuită de compasiune pentru cei încă legaţi de ele. Austeritatea este benefică pentru căutarea spirituală şi refuză mila faţă de sine, lamentaţiile personale, deschizînd o cale către trezirea religioasă şi perceperea profunzimii neconceptualizate – yūgen, ce nu poate fi supusă unei analize raţionale, nu poate fi definită, dar e accesibilă experienţei, simţirii omeneşti. Tranziţia către statutul de ideal cultural al lui wabi se datorează lui Teika, apoi lui Sōgi, wabi devenind stilul dominant al ceremoniei ceaiului la Jōō si Jukō, culminînd cu Rikyū. Nu e de prisos să amintim că în timpul ceremoniei ceaiului se compuneau waka şi/sau renga, regulile acesteia din urmă influenţînd elaborarea unor principii ale ceremoniei ceaiului. De altfel, „teoria” lui Rikyū este exprimata în waka.” (Manuela Miga - Bashō, ultimul înţelept al haikai-ului)


CUVINTELE ABSENŢEI


Cu un pas înaintea singurătăţii este mai totdeauna absenţa unor lucruri. Ea poate fi numită direct prin adjective care califică substantivele:


Luna absentă

rece lama securii

uitată în colţ


Semnalarea la propriu a absenţei creează aici ambiguitate (cuvîntul spune că lipsa e oarecum nemotivată) şi naşte mister, întunericul ascunde ceva, poate o crimă. Nu ştim dacă luna este victimă sau complice la crimă.


Merii în floare –

am totul dinainte

pe masa goală


Tabloul nunţii...

În rama de lemn goală

cuib de păianjen


Cuibul berzei gol

pe-acoperişul surpat.

Muşchiul verde pe scări


Cochilii goale

vuietul stins al mării

locuindu-le


Lipsa, absenţa lucrurilor sau fiinţelor pot fi consemnate şi prin cuvîntul gol/goală care arată că locul consacrat prezenţei, existenţei lor nu este populat de ceea ce ne-am fi aşteptat. După caz, masa goală este compensată cu asupra de măsură de merii în floare, în spaţiul uman îşi face cuib uitarea (prin simbolul ei - păianjenul), cuibul părăsit se asortează cu surpare şi invazia muşchiului, dar cochiliile goale îşi găsesc altă menire: ecou al vuietului stins al mării.

Dar absenţa poate fi numită şi prin cuvinte care semnifică golul într-un mod particular, potrivindu-se doar cu unele substantive:


Copaci desfrunziţi

în paragina verii

nici n-ai ce fura


Apa secată

din lutul uscat –

ţipătul prigoriei


Pe bradul de Crăciun,

despuiat de daruri,

două vrăbii


Plouă monoton

peste gara pustie

cu ceasul stricat


Luna lui cuptor –

uliţa e pustie

îmi caut umbra


Metaforele mai accentuate, existente în alte poeme, îşi justifică valoarea prin jocul de cuvinte pe care-l resimţim:


Gară-n ars bărăgan.

Ornice Paul Garnier

ştirbe de ace


Prima zăpadă –

Toate murdăriile

acoperite


Calificarea ca ştirbe a ornicelor le accentuează lipsa care e percepută astfel în registrul mai sensibil al amputării unei fiinţe vii, în timp ce acoperite face un joc şi mai complex: face să dispară murdăriile şi cochetează cu dosirea, tăinuirea; acceptăm puritatea omătului, dar parcă şi asta e o făcătură.


Trestie spartă

golul plin de cântece

rostuit de vânt


În fine, spartă, care denotă deteriorarea şi dă la iveală golul, are, în mod neaşteptat, o conotaţie pozitivă: golul este plin de rosturi virtuale şi deschis la cooperare.


(toate haiku-urile sînt selectate din antologia Luna în ţăndări)


Niciun comentariu: