„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Verbul (III)



Indicativul prezent este modul şi timpul acceptat sau permis de regulile care circulă printre cei care scriu haiku. Motivarea lui fiind întemeiată pe considerentul că poemul ar fi o evocare a unui fapt care se petrece instantaneu, o consemnare a revelaţiei care se dezvăluie într-o clipă.

Iată poeme în care, într-adevăr, indicativul prezent surprinde un gest spontan şi revelator tocmai prin survenirea lui inopinată sau declanşată de ceva imperativ din preajmă:


Lectură în zori –

de pe carte cu palma

adun polenul


Cad flori de cireş –

în parc bătrâna doamnă

deschide-umbrela


Stele absente –

cu fală intră-n oraş

un fluture alb


Drum cu rochiţa

rândunicii în floare –

ocolesc prin şanţ


Burniţa nopţii –

cu-amandouă mâinile

strâng haina la piept


Îmbrăcând haina

dau numai de ruptură –

furtuni de iarnă


Spărgând poleiul –

grădinarul vopseşte

un ciot cu verde


Foame de-amiază –

îngenunchează în cerc

culegătorii


În unele dintre poeme, instantaneitatea este precizată în mod expres prin adverbe sau prin semantica verbului:


Stinge lumina –

sub fereastră bujorul

tocmai se-aprinde


Zborul de noapte –

fulgeră în alb pieptul

rândunelelor


Deodată stolul

de grauri se ridică –

pete în soare


Dar nu în toate poemele indicativul prezent vorbeşte de ceva care se întîmplă doar pe moment. În poemele de mai jos:


Nimeni pe stradă

nu-şi încheie hainele –

ploaie cu soare


Seară în verde –

până şi lemnul din gard

înmugureşte


Merii în floare –

am totul dinainte

pe masa goală


Sat părăginit –

prin geamuri luminează

măceşi în floare


Deseori nimeni

ori ceaţa împing poarta –

drum spre nicăieri


Odihnă-n iarbă –

încă frige puşca

de vânătoare


Căzând frunzele –

în salcie numărul

stelelor creşte


verbele iau în calcul ceva de durată (poate repetitiv): o atitudine (nu-şi încheie hainele, am totul pe masă), o devenire/evoluţie (înmugureşte, creşte) sau o oportunitate neaştepată (luminează măceşi în floare). Şi interesul cititorului este focalizat pe o semnificaţie care se dezvăluie tocmai printr-o persistenţă a ceea ce sugerează verbele. Aici nu mai e vorba de gesturi fugitive, ci de stări, situaţii, dispoziţii.


Dar indicativul prezent e folosit şi ca un mod de a afirma o preferinţă valabilă totdeauna sau o nelinişte permanentă faţă de un lucru care evoluează îngrijorător:


Fără iluzii –

dintre cireşe aleg

pe cele-amare


Nopţi fără greieri –

ceva i se întâmplă

universului


Iată două declaraţii care enunţă o luare categorică de atitudine. Permanenţe de netăgăduit.




Niciun comentariu: