„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

miercuri, 9 septembrie 2009

Alean



Alean


Printre poeziile lui Blaga există patru care includ în titlu cuvîntul alean. Cuvîntul provine dintr-unul maghiar: ellen, cu înţelesul de opoziţie, împotrivire, „contra”. În secvenţa sinonimică în care poate fi inclus, aleanul pare să se afle la mijloc, mediind între dor şi nostalgie. Dorul este mai pătimaş, vizează ţinte mai bine conturate, e mai aproape de durere şi suferinţă. Nostalgia ţinteşte cel mai adesea locuri, lucruri, episoade definitiv pierdute şi aşează un bemol în faţa pasiunii care se preschimbă astfel în regret, tristeţe, melancolie. Aleanul pare să-şi ascundă pudic originea, contrarietatea şi tînjirea se estompează şi durerea este trăită într-un registru al duioşiei care capătă o neaşteptată savoare. O anume ciudată (şi aparent ilegitimă) atracţie semantică îl apropie treptat de alinare. Aleanul este un dor care se lecuieşte prin sine, o nostalgie tonică.


Pentru Blaga, aleanul pare să fie o stare aparte a fiinţei umane, o dispoziţie lirică potrivită pentu asumarea unei morţi simbolice. Moarte care face parte dintr-un ritual de trecere spre alte paliere spirituale ale aventurii existenţiale.


Cu zalele-alăturea drept,
cu mîinile cruce pe piept.

Doinind aş privi şapte ani
spre cerul cu miei luzitani.

(Alean)

Atracţia pentru contemplativ şi reverie este consecutivă renunţării la luptă şi protecţie, este expunere voluntară şi asumare curajoasă a vulnerabilităţii. Aceeaşi atitudine este mărturisită şi în Pe munte, cînd îi cere însoţitoarei: “Scutul şi coiful cu pană / ia-mi-le ca de pe-o rană”.


Alean arhaic are ambiţii şi mai limpezi, poetul închipuindu-şi moartea ca pe o faptă ctitoritoare a aleanului menită să dea temei cîntecului privighetorilor. Poetul se doreşte şi se vede înhumat “în ţara nimănui” (“pe munte unde-am stat noi doi, / la loc de blestem şi alean” “şi-n freamăt s-a-mplinit ursita”) de-un murg “c-un corn în fruntea lui de basm”, ce-i sapă groapa cu copita.


Lucrarea aleanului este însă definitiv şi monumental finisată în Alean si amintiri ce torc, unde sufletul a parcurs deja ciclul vieţii şiObişnuinţei s-a-nclinat / să-nveţe jalea, nemişcat”. Fapt care îl face să renască miraculos: “E fiu al toamnei sufletul“, arătîndu-se în toată maiestatea sa:


“în moartea lui de chihlimbar

un fluture încremenit,

un zbor răpus într-un cristal”


În alt poem, avînd tot titlul Alean, rima încrucişată, survenind doar din două-n două versuri, este unică şi poate părea searbădă şi montonă. Toate versurile care rimează o fac masculin, doar într-o singură silabă finală, în -und. Deşi nu are ambiţia de a fi bogată sau rară, rima are, în mod ciudat, o funcţie eufonică şi estetică majoră: ea marchează o succesiune de secvenţe semantice care-şi răspund ca într-un dialog susţinut, toate terminate printr-o vibraţie prelungă, înaltă, nazală (consoana n), curmată parcă prea devreme de un sunet înfundat – (consoana d). E ca un freamăt, mereu reluat, care se petrece în surdină sub bolta craniană (sau poate sub vreo catapeteasmă cerească?).


Tot poemul este un dialog între autor şi umbra unui nor, între sus şi jos, între celest şi teluric. Urmărind umbra norului, autorul se simte provocat să răspundă, dar într-un sens extrem de larg: dînd urmare unui apel (din afară sau dinăuntru), ieşind din sine către altceva cu care comunică (spaţial şi afin, răzbătînd, străbătînd), responsabilizîndu-se şi rezonînd, observînd în cele din urmă corespondenţa şi complementaritatea sa cu ceea ce l-a provocat.


Umbra unui nor aleargă.

Goana ţine spre-un străfund.


De la bun început, ţinta semnalată jucăuş şi intuitiv este atingerea unei nebănuite profunzimi. Între cer şi pămînt, omul îşi află menirea de mesager, de mediator responsabil care trebuie să populeze intervalul (avid) cu rîvna, aspiraţiile şi năzuinţele sale.


Văi de aur mă îndeamnă

cum mi-e felul să-i răspund.


Asta nu înseamnă că răspunsul ar fi unul simplu şi declarativ.


Umbra m-a cuprins deodată.

Cîte gînduri mă pătrund!

Înţelesuri - nenţelesuri

mi se-arată, mi se-ascund.


Dinamica răspunsului şi subtilitatea lui ţin, după cum se vede, de o întreagă poveste fără cuvinte, de îmbrăţişări înglobante şi de îngrijorări care – strecurate, infiltrate, răspîndite în fiinţa ta – te frăgezesc pentru a putea susţine cu o aleasă sensibilitate dialogul. Căci umbra norului, aparent uşoară (aparent frivolă), “călătoare şi răzleaţă”, este de o gravitate fără seamăn:


Dar ce grea e! Colo-n ape

ea căzu pînă la prund.”


Iar între nor şi om, aleanul se insinuează “ca un freamăt” căruia norul, cu vibraţia lui aparte, îi ţine “lung, ah, lung, ison profund”.


În cutreierul prin spaţii

cari în altele răspund,

cînte el ce în neştire

mie însumi eu mi-ascund.


Această deschidere de spaţii, de orizonturi, această vibraţie semantică (între răzbatere şi unitate, între rezonanţă şi responsabilitate, între comunicare şi cuminecare) a lui a răspunde face deliciul acestei strofe concluzive. Fără de lucrurile care ne cunosc dincolo de ceea ce sîntem ca ceea ce merităm să fim, am rămîne închistaţi în eul nostru îngust şi meschin, neştiutori de reverberaţiile care ne amplifică şi ne îmbogăţesc fiinţa.


(urmare la Taine şi tîlcuri şi Patosul lucrurilor)



5 comentarii:

Sorin spunea...

consider ca totusi dex-ul se insala amarnic privind etimologia cuvantului "alean"

in germana regasim "allein", "alleine" = singur, solitar, numai (si in norvegiana "alene"), iar in franceza ar fi "haleine" = suflare, in engleza "alone" (aceleasi sensuri; ei presupun ca ar fi "all"+"one").

probabil "sursa" e una comuna.

Corneliu Traian Atanasiu spunea...

Existenţa unor cuvinte asemănătoare ca formă în alte limbi nu este un argument suficient. Trebuie dovedită influenţa lor în română şi atestate cuvintele în texte mai vechi, atunci cînd au apărut în română.

În DEX online se dau şi alte păreri:

(DAR). Cihac propune sl. alinŭ „insidios”, care pare mai puțin convingător. Limba actuală începe să confunde alean cu der. de la a alina „a consola”; cf. în farmacia mea a tot lecuitoare aleanuri am la chinurile-abia simțite (Arghezi).

Sorin spunea...

nu am sustinut ca am gasit originea cuvantului, ci doar am pus la indoiala o afirmatie care-mi pare periculos de hazardata. recomand a se citi acest articol. sper ca la un moment dat sa avem un dex gandit, documentat si nu facut la norma si cu etimologii "la plezneala".

Corneliu Traian Atanasiu spunea...

E normal ca între populaţiile care trăiesc împreună să existe influenţe şi împrumuturi de cuvinte. Şi, de obicei, în ambele sensuri. Asta n-are nicio legătură cu cine şi de cînd e în Ardeal. Amestecul ăsta al naţionalismului în lingvistică este absurd.

Sorin spunea...

da, e normal, si ca ardelean cunosc. dar sa nu exageram acolo unde nu este cazul (ma refer la cuvinte care cu siguranta nu provin de acolo de unde "se presupune" doar).

iar gestul meu nu este nicicum unul nationalist.