„Cred că un mare poet fără discipoli este ca un om fără copii.”

Eduard Ţară


locul desfăşurării primului kukai din România, locul unde puteţi găsi informaţii despre fenomenul haiku din ţară şi nu numai

luni, 6 aprilie 2009

Despre cinema şi haiku


Ne-am propus să prezentăm azi cîteva fragmente din cartea Timp cu pecete a regizorului rus Andrei Tarkovski (1932-1984), în care este vorba de analogia dintre cinema şi haiku. Prin ce se aseamănă şi prin ce se diferenţiază cele două arte? Care este punctul lor forte? Dar slăbiciunea lor?


Ar trebui să ne reamintim mereu că materia haiku-ului, ca şi a filmului, rezultă din observarea directă a faptelor concrete ale vieţii şi nu din recurgerea la simbol, alegorie şi alte figuri de stil, specifice altor genuri de artă.


Cartea merită să fie citită în totalitate, fiind scrisă de un artist şi un om de înaltă spiritualitate creştină. (DD)


Andrei Tarkovski

Despre cinema şi haiku


Ce este deci esenţial în munca unui regizor? A sculpta în timp. Aidoma unui sculptor, care ia un bloc de marmură şi, conştient de forma viitoare, înlătură tot ce nu aparţine acesteia, cineastul are în mîini „un bloc de timp”, o masă imensă de fapte ale existenţei, din care elimină tot ce nu-i este necesar, conservînd ceea ce va trebui să se constituie în componente ale imaginii cinematografice. O operaţie de selecţie comună tuturor artelor.


Există, apropo de asta, o expresie deja oarecum scîlcită, cea a „cinematografului poetic”. Ea desemnează un cinema care, în imaginile sale, se îndepărtează de faptele concrete pe care viaţa reală le oferă pe tavă, revendicînd, totuşi o coerenţă în construcţie. Este riscant pentru cinema să se îndepărteze de natura sa adevărată. „Cinematograful poetic” apelează la simbol, alegorie şi alte figuri de stil care n-au nimic de-a face cu bogăţia imaginii proprii cinematografului.


*


Se impune o precizare. Dacă timpul apare în cinema sub forma faptului, acesta din urmă nu poate fi pus în lumină decît prin observarea sa directă. Observaţia este, în ultima instanţă, elementul de bază al cinematografului: îl impregnează pînă la ultima sa părticică.

Cunoaştem forma tradiţională a vechii poezii japoneze, haiku-ul. Serghei Eisenstein cita cîteva astfel de poeme:


„o mînăstire veche

sub clarul de lună îngheţat--

urletul lupului”


*


„tăcerea cîmpului--

zburînd fluturele

adoarme”


Eisenstein găsea în ele un exemplu pentru a ilustra cum trei elemente distincte, montate împreună, pot produce o calitate de alt ordin decît oricare dintre ele. Dar, dacă acest principiu aparţine poeziei haiku, nu-i mai puţin adevărat că nu este specific artei cinematografice. Ceea ce m-a atras mai degrabă la acest tip de poezie sînt precizia, puritatea, grija pentru caracterul unitar al observaţiei.


„undiţa

abia atinsă de drumul

lunii pline”


*


„roua căzută--

picăturile pe spinii

tufei de porumbe”


Observaţie în stare pură! Adevărul ei îi atinge pînă şi pe cei văduviţi de orice urmă de sensibilitate, făcîndu-i să resimtă forţa poeziei sau să vadă imaginea din viaţă (iertaţi-mi această platitudine) surprinsă de autor.


Chiar dacă sînt suspicios faţă de orice analogie între formele artistice diferite, exemplul acestei poezii mi se pare aproape de esenţa cinematografului. Cu atenţie însă la marea diferenţă: în vreme ce poezia şi proza folosesc cuvinte, filmul se naşte din observaţia directă de viaţă, ceea ce constituie cheia poeziei filmice, imaginea cinematografică fiind, prin însăşi natura ei, observarea fenomenelor desfăşurîndu-se în timp.


*


Nici o artă nu se poate compara cu cinematograful în privinţa forţei, exactităţii, asprimii cu care face să fie perceput faptul şi materia trăind şi transformîndu-se în timp. Este un motiv serios să fii iritat de pretenţiile „cinematografului poetic”, care implică o ruptură cu faptul şi realismul temporale, înlocuindu-le prin manierism sau afectare.


*


Nu voi obosi să repet în ce mare măsură condiţia sine qua non, adevăratul criteriu de construcţie plastică a unui film este autenticitatea sa în raport cu faptele vieţii. De aici îşi trage caracterul cu totul unic, pe care sînt departe de a i-l conferi compoziţiile plastice ale unui autor care l-ar investi cu vreo misterioasă turnură a gîndirii sale, din care se nasc, de altfel, simbolurile facile, repede prefăcute în clişee. Puritatea cinematografului, forţa sa particulară, nu ţin de potenţialul simbolic al imaginilor sale, fie ele cît de îndrăzneţe, ci mai degrabă, de ceea ce ajunge să exprime prin imagini tot ce poate avea un fapt mai concret şi mai unic.


*


În totul, nimic mai mult decît o observare modestă şi simplă a vieţii. Acest principiu are ceva din arta zen, unde observaţia asupra vieţii se transformă, paradoxal, în percepţia noastră, într-o sublimă imagine artistică.



Andrei Tarkovski, Timp cu pecete (traducere din limba franceză de Cristian Tudor Popescu, apărută în Adevărul literar şi artistic din iarna 1992-1993)



Niciun comentariu: