Haijinii mioritici

Textul de faţă al Manuelei Miga este unul sarcastic. El atrage atenţia asupra unor nepotriviri de mentalitate şi de înţelegere care pot ajunge lesne la incompatibilităţi. Jocul subtil de cuvinte face din genul comic o modalitate critică de a dezavua atît excesele globalizării, cît şi pe acelea ale autohtonizării haiku-ului.

Tonul poate părea descurajant, dar cu un anume pesimism vesel putem descoperi nucleul său, un simbure de exigenţă.

*

Haijinii mioritici

Manuela Miga

Într-una din scrisorile sale, Dămăcuş mi-a propus să scriem o renga comică. Cu raţiunea bine temperată am propus rengay, produsul modern ce permite o astfel de tratare, precum şi titlul, implicit şi subiectul, care de mult îmi stătea pe vârful limbii. Nu ştiu să mai fi scris alţii rengay comic, dar toate lucrurile trebuie să aibă un început.

Desigur, discuţiile despre cât de haiku/renku/tanka pot fi cele scrise în altă limbă decât japoneza nu vor înceta încă multă vreme; japonezii nu pot să nu fie flataţi de succesul exportului şi carierei acestor specii literare şi nu pot dori altceva decât să-l înteţească. Dar statisticile nu spun nimc despre calitatea noilor producţii, nici despre diluarea până la dispariţie a esteticii proprii fiecăreia. Părintele rengay-ului lasă la latitudinea autorilor până şi numărul de silabe.

Mai corect ar fi să le botezăm altfel, dacă tot sunt altceva. De exemplu (glumesc) renrom sau rencomrom (com de la comică). Să stabilim o listă de kigo-uri autohtone, fiştecare ţărişoară, arie culturală cu kigo-urile ei: noi cu dragobetele, americanii cu Valentine’s Day, argentinienii cu ceaiul mate, elveţienii cu yodlerele (dar noi îi tăiăm cu doina cu noduri) ş.a.m.d.

Deoarece trăim într-o perioadă a globalizării, probabil că în viitor ne vom alinia kigo-urile naţionale într-o listă universală, iar samuraiul va fi c-un picior în rai şi, pe plaiul său, ciobănaşul mioritic îşi va degusta brânza savurând meditativ aburii spumei ceaiului verde, ori, ca să-l citez pe Dămăcuş, va sorbi coca cola din ulciorul său înflorat.

Haijinii mioritici

Se citeşte un
senryū fain – haijinii
galbeni înghit în sec. M.M.

Nu-i bai! orice minune
durează doar trei zile. I.D.

Sarma şi cârnat –
în capul listei de
kigo-uri de Crăciun. M.M.

Numai orezul
aminteşte de unul
de-i zicea Bashō. I.D.

La noi, din faşă, maeştri
se autoproclamă. M.M.

Tone de versuri –
lipseşte samuraiul
c-un picior de plai. I.D.

Mai greu pare cu alinierea genurilor de sensibilitate ale cititorilor. E mai puţin evident cât de diferit/lacunar/anapoda decodăm noi mesjaele poetice ale celor formaţi în alte matrici culturale, fiecare cu specificul ei bine împlântat; mă voi mulţumi să citez două lecturi în cheia fa (inevitabil) a două haiku-uri scrise în cheia sol.

la apus
bătrâna învăţătoare udă
violeta furată

Zarko Milennic, Bosnia-Herţegovina

Ryu Yotsudya comentează : ce act inuman e acela de a smulge şi fura floarea pe care o bătrână a cultivat-o. În sistemul său valoric adăpat de confucianism, respectul celor vârsnici e o virtute fundamentală, iar zeii shinto, kami, pot locui şi în plante. La noi, furatul unei flori este un gest poetic, pornit din afecţiune, justificabil, deoarece s-a concretizat şi într-o zicere de genul: nu-i păcat să furi o floare. Japonezul se simte dator să ude cu gingăşie urma (crimei!) violetei furate, pe când noi înţelegem că sărmana învăţătoare o udă în mod prozaic, cu folos, deoarece chiar ea este cea care a furat-o ca să aibă ceva frumos, o consolare în faţa mizeriilor vieţii.

iarnă geroasă –
pe coada toporului
conturul palmei

Valentin E. Busuioc

Noi vedem clar coada îngheţată a toporului pe care căldura palmei abia dezlipite a făcut, temporar, o breşă. Ryu Yotsudya vede un topor părăsit în frigul aspru al iernii a cărui coadă a fost modelată, în decursul timpului de palma omului.

Ce e sigur e că noi toţi vom scrie şi vom comenta nesmintiţi, fiecare pe limba lui, haiku/ renku/tanka etc.